Am primit de dimineață cea de-a opta scrisoare a Codruţei, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF, în care ne povestește despre luna aprilie. Astăzi e și ziua ei, încă un motiv să ne bucurăm de impresiile bucureștene ale unei câmpulungence.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Aprilie 2018

Pentru filmul de final de semestru, am încercat să ne construim un moodboard pornind de la filmele lui Fassbinder, mai ales “Ali: Fear Eats the Soul”. Am văzut “Astenicheskiy sindrom” (Sindromul astenic) al regizoarei ucrainence Kira Muratova, și revăzut “A Woman Under the Influence” de Cassavetes, “Trois Couleurs: Bleu”, primul film din trilogia lui Kieślowski, secvențe întregi cu Jeanne Moreau și Monica Vitti mergând pe stradă în filmele lui Antonioni, dar și alte mostre de slow cinema și cinema dedramatizat, cum e “Jeanne Dielman”. Ce au în comun aceste filme sunt femei care suferă. Iar filmul nostru trebuia să fie tot despre asta, despre o femeie al cărei soț lipsește, care merge pe stradă purtând în mâna un desen și care-i întreabă pe trecători dacă l-au văzut pe soțul ei. Dar am fost surprinsă de câte probleme și tensiuni pot apărea la o filmare, iar filmul nostru nu cred că o să funcționeze la montaj.

Am intrat în redacția cineclubului din facultate, Film Menu, la care, mai întâi, am fost fotografă. Mi-a fost întotdeauna foarte frică să vorbesc în public, să fiu pusă în situația de a modera proiecțiile iar a vorbi despre cinema mă entuziasmează și mă sperie, deopotrivă. În mai o să vorbesc despre un film al regizorului iranian Mohsen Makhmalbaf, “Salaam Cinema”. Acum scriu despre “An Elephant Sitting Still” al lui Hu Bo.

Am fost la workshop-ul de fotografie de fashion al lui Ionuț Staicu, de unde am ieșit plină de joie de vivre și chef de a fotografia în sufrageria apartamentului în care stau în București, unde mi-am luat două fundaluri și am improvizat un studio.

La Ogretin, un sat cam la 40 de minute de Ploiești, am avut printre puținele experiențe actoricești și am jucat într-un scurtmetraj pe pelicula alb negru. A fost un fel de one woman show, pentru că am fost singurul personaj din film, o vânătoreasă, care traversează o apă, o pădure, trece prin stuf și urcă un deal; în tot acest timp vocea ei din off vorbește despre cruzime. Aflăm că merge acolo să se sinucidă, se oprește sub un copac mare și înflorit în mijlocul unui platou de verdeață. Dar are un singur glonț și nimerește o pasăre, apoi o ridică și se întoarce purtând-o la piept, ceea ce mi-a amintit de secvența fetiței din “Sátántangó” (r. Béla Tarr), care merge prin ploaie cu pisica ei moartă.

Codruța Irina Corocea