Din septembrie 2018, de când a aflat că a intrat prima la film atât la Babeș-Bolyai cât și la imagine de film la UNATC, Codruţa Irina Corocea, câmpulungeanca câștigătoare a primei BURSE DE STUDII CFF, ne-a trimis câte o scrisoare pe lună, în care a povestit din experiența primului său an academic. Codruța a ales Bucureștiul, iar de-a lungul ultimelor nouă scrisori ne-am bucurat să participăm alături de ea la descoperirea unor experiențe noi dar și a personalității ei, una care ne-a făcut s-o admirăm pentru claritatea ideilor și onestitatea impresiilor împărtășite. Fotografiile publicate au fost de asemenea semnate de către ea. Astăzi publicăm ultima scrisoare. Mulțumim pentru excursie, Codruța!

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Iunie 2019

Un research pe care l-au făcut cei de la Qreator by IQOS, un hub al comunității de artișți din România, prin care poți închiria spații în care să-ți desfășori activitățile creative, m-a scos din casă timp de o săptămâna. Am fost la activități culturale din Bucureșți, am ținut un jurnal timp de o săptămâna, în care am notat evenimentele la care am luat parte, și, mai ales, cum am ajuns să aflu de ele. Qreator își propune să-și îmbunătățească site-ul, iar research-ul presupune o chestionare prin care să afle cum influențează partea de social media ponderea în care oamenii participă la astfel de evenimente, cum e trecerea de la pagină de Facebook și Instagram la site și blog, cum se poate perfecta viață culturală prin promovarea evenimentelor, și altele de acest fel. Participând la acest research, mi-am dat seama că am aflat de existența multor asemenea evenimente de pe Facebook, și că site-urile de socializare, deși de multe ori blamate, sunt o bună și importantă metodă de informare în acest sens. Și că e frumos, și poate și necesar, să-ti propui să mergi la ceva în fiecare zi, să fii peste tot unde se întâmplă lucruri.

După un an la film și după ce m-am izbit de nenumărate ori de tot felul de probleme în facultate, mai ales de aparatură puțină și care se dă, mai mult, la anii mai mari, de idei neterminate, de echipe nefuncționale, mi-am confirmat un lucru pe care l-am intuit încă înainte de admitere – că facultatea e un context în care să cunoșți oameni, că nu trebuie să aștepți să vină proiecte, ci să încerci cât mai mult să te descurci singur, să vezi și să fii văzut. Că, în fond, nimeni nu te poate învața să faci filme, că nu există un guru care să-ți dea rețete de cinema, doar să îți arate cum au făcut alții. Că învățatul ar trebui să se facă prin fascinație, că asta e singura cale. E compleșitor și greu. Și e nevoie de multă disciplină.

Am învățat să nu mă mai iau așa de în serios, să accept când greșesc, să învăț să fiu mai indulgentă cu mine și să mă iert. Am mai învățat și să fac fotografie pe film, chiar dacă, la început, îmi era frică pentru că nu mai încercasem, și, ca orice frică de necunoscut, m-a făcut să amân un timp să pun mana pe un aparat SLR. Fotografia pe film e minunată pentru că lucrează cu chimia, nu cu pixelii. Culorile din pictură sunt tot chimice, de aceea fotografia pe film e mai aproape de pictură. Am avut și primele exerciții filmate, încercări de scurtmetraje, am încercat să-mi coordonez corpul, pentru că aparatul ar trebui să fie o extensie a mâinilor și a ochilor, și am fost surprinsă să văd cât de organic și corporal e, de fapt, să filmezi. Am fost la teatru, am fost mult la teatru, am văzut filme, mi-am făcut planuri și apoi le-am anulat, sau le-am dus la capăt, și am greșit mult mult mult. Avem atâta libertate, atâtea locuri de văzut și lucruri de făcut. Dar, la final, suntem singuri.

Codruța Irina Corocea

Continuăm cu episodul 9 al scrisorilor semnate de Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF. Lunar, până la 1 iulie 2019, Codruța ne trimite câte o scrisoare în care povestește din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. Fotografiile publicate sunt semnate tot de către ea. Vă reamintim că în toamna anului 2018 Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Mai 2019

M-a cuprins un soi de duioșie când am văzut copiii din Constanța și strădaniile lor de a face filme. Sigur, stângace, dar ceea ce m-a frapat e vârstă lor care împiedică autocenzura pe care o găsesc, de multe ori, la mine. Frica de a da greș, teama de a fi penibil. Când ești mic, ești mult mai curajos. Oamenii mari își cam pierd curajul. E vorba de “Filmmic”, un festival național de scurtmetraje pentru liceeni de la Constanța, unde am fost chemată să le vorbesc concurenților despre cinema și să le dau feedback pe filmele lor, împreună cu doi colegi de la actorie și regie. Înainte de proiecție, unul dintre voluntari mi-a zis “te rog să nu fii rea cu ei pentru filme, că știu că tu ești tăioasă”, și asta m-a amuzat. Am fost mai mult de 80 de oameni într-o cafenea la sesiunea de întrebări care s-a lungit trei ore, după care am ieșit toți în altă parte, iar concurenții s-au strâns în jurul nostru să ne întrebe mai multe despre domeniu.

Am moderat discuțiile de după o proiecție la cineclubul Film Menu, unde, de luna trecută, am intrat în redacție. Am proiectat “Salaam Cinema”, o minunăție iraniană din noul val de acolo, al regizorului Mohsen Makhmalbaf care, în 1995, dorește să sărbătorească împlinirea a 100 de ani de la invenția cinematografului prin realizarea unui nou film. La audiție, se prezintă 5000 de persoane, înghesuiți într-o mare de ambiții actoricești și formulare de înscriere. Aici începe și “Salaam Cinema”, o explorare documentaristă, auto-referențială, care are în prim plan străduințele copleșitoare ale celor care au venit să obțină rolul și simularea demiurgică pe care o stăpânește Makhmalbaf. Pentru cineast, tertipurile prin care viitorii-posibili-actori încearcă să plângă sau să râdă natural, sunt eclipsate de descoperirile pe care le face în timp real despre ei, dar și despre el. După ce anunță „Sunteți și subiectul, și actorii acestui film”, începe un expozeu în care Makhmalbaf e amuzant, tranșant sau crud, ori își tachinează participanții. Un experiment interesant pe care-l face e să lase două fete intervievate să-i ia locul în scaunul de regizor, iar acestea chestionează concurenții după aceleași metode pe care Makhmalbaf le aplicase asupra lor mai devreme. Atât actorii, cât și regizorul, sunt prinși în acest triumf al adevărului, interogând și mecanismele societății iraniane, care ajunge să dezvolte un cult emoționant în jurul cinema-ului. "Salaam Cinema" poate fi văzut și ca o lecție de actorie și regie, coroborată, în parte, cu ideea de auteurism, care apare aici ca funcție văzută romantic, mai degrabă, decât condiție precursoare sensului.

În luna iulie vreau să moderez un film al lui Robert Bresson, probabil “Au Hasard Balthazar” (1966) sau “Mouchette” (1967). Notele lui despre cinematograf s-au instalat comod la mine în cap. “Camera and tape recorder carry me far away from the intelligence which complicates everything.”

Și tot în iulie voi merge la festivalul internațional de poezie de la Sibiu, organizat de “Zona Nouă” și la care mă tot duc de trei ani. De când nu mai scriu, mă invită să fac fotografii.

Codruța Irina Corocea

Am primit de dimineață cea de-a opta scrisoare a Codruţei, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF, în care ne povestește despre luna aprilie. Astăzi e și ziua ei, încă un motiv să ne bucurăm de impresiile bucureștene ale unei câmpulungence.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Aprilie 2018

Pentru filmul de final de semestru, am încercat să ne construim un moodboard pornind de la filmele lui Fassbinder, mai ales “Ali: Fear Eats the Soul”. Am văzut “Astenicheskiy sindrom” (Sindromul astenic) al regizoarei ucrainence Kira Muratova, și revăzut “A Woman Under the Influence” de Cassavetes, “Trois Couleurs: Bleu”, primul film din trilogia lui Kieślowski, secvențe întregi cu Jeanne Moreau și Monica Vitti mergând pe stradă în filmele lui Antonioni, dar și alte mostre de slow cinema și cinema dedramatizat, cum e “Jeanne Dielman”. Ce au în comun aceste filme sunt femei care suferă. Iar filmul nostru trebuia să fie tot despre asta, despre o femeie al cărei soț lipsește, care merge pe stradă purtând în mâna un desen și care-i întreabă pe trecători dacă l-au văzut pe soțul ei. Dar am fost surprinsă de câte probleme și tensiuni pot apărea la o filmare, iar filmul nostru nu cred că o să funcționeze la montaj.

Am intrat în redacția cineclubului din facultate, Film Menu, la care, mai întâi, am fost fotografă. Mi-a fost întotdeauna foarte frică să vorbesc în public, să fiu pusă în situația de a modera proiecțiile iar a vorbi despre cinema mă entuziasmează și mă sperie, deopotrivă. În mai o să vorbesc despre un film al regizorului iranian Mohsen Makhmalbaf, “Salaam Cinema”. Acum scriu despre “An Elephant Sitting Still” al lui Hu Bo.

Am fost la workshop-ul de fotografie de fashion al lui Ionuț Staicu, de unde am ieșit plină de joie de vivre și chef de a fotografia în sufrageria apartamentului în care stau în București, unde mi-am luat două fundaluri și am improvizat un studio.

La Ogretin, un sat cam la 40 de minute de Ploiești, am avut printre puținele experiențe actoricești și am jucat într-un scurtmetraj pe pelicula alb negru. A fost un fel de one woman show, pentru că am fost singurul personaj din film, o vânătoreasă, care traversează o apă, o pădure, trece prin stuf și urcă un deal; în tot acest timp vocea ei din off vorbește despre cruzime. Aflăm că merge acolo să se sinucidă, se oprește sub un copac mare și înflorit în mijlocul unui platou de verdeață. Dar are un singur glonț și nimerește o pasăre, apoi o ridică și se întoarce purtând-o la piept, ceea ce mi-a amintit de secvența fetiței din “Sátántangó” (r. Béla Tarr), care merge prin ploaie cu pisica ei moartă.

Codruța Irina Corocea

Au trecut șapte luni de când Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF a ajuns la București, după un examen în care a intrat prima la secția de imagine a UNATC I. L. Caragiale din București. Astăzi publicăm un nou mesaj de la ea, împreună cu un set de fotografii.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Martie 2018

Festivalul de film documentar "One World Romania" tocmai s-a sfârșit, și am rămas cu câteva filme a căror prospețime va persista mult timp la mine în cap. Am văzut “Distanța dintre mine și mine”, prin care minunatele Mona Nicoară și Dana Bunescu, cele două regizoare ale filmului, reabilitează materiale de arhivă și o filmează pe Nina Cassian în casa ei din New York, care basculează într-un trecut impregnat de dictatură, poezie și exil, privește filmări cu ea din comunism, e de multe ori candidă, dar și viscerală și autoironică.

În “Tăcerea e un corp în cădere”, regizoarea Agustina Comedi se folosește de home-movie-urile rămase după moartea tatălui ei, Jaime, și reconstituie părți ale trecutului acestuia, care, înainte să o cunoască pe mama ei, avusese o relație de 11 ani cu un bărbat. Unul dintre hobby-urile lui Jaime a fost să filmeze pe VHS și 8 mm și să poarte o camera cu el tot timpul, iar ceea ce a făcut realizatoarea a fost să aleagă și să monteze fragmente din peste 100 de ore de material. Filmul problematizează pe tema homosexualității în contextul Argentinei optzeciste, dar ceea ce e frapant la el e atitudinea regizoarei, care nu este niciun moment acuzatoare, ci doar vrea să cunoască bărbatul care a murit prea repede ca să-l poată înțelege.

Am fost la atelierul de montaj ținut de Guillaume Massart și Alexandra Melot, regizorul și monteuza filmului “Libertate”, despre Casabianda, o închisoare deschisă din Corsica, înconjurată de păduri unde prizonierii se plimbă, de câmpii unde lucrează și de o plajă de unde își iau avânt în mare. E un film despre oameni care au comis fapte grave, majoritatea consumate în familie, cum e incestul, însă deținuții nu sunt prezentați monstrous, ci regizorul îi face să se deschidă în fața camerei, chestionînd aspect legate de violență și cruzime. Massart nu le justifică faptele, dar nici nu-i urcă pe eșafod; e interesat de ce s-a rupt în oamenii ăștia ca să ajungă așa. E unul dintre filmelele festivalului la care în sala s-a plâns.

La un alt worksop am descoperit platforme de distribuire și vizionare a zeci și sute de filme documentare, precum restarted.hr, tourdeforce, defilms.com, doclounge.se și kinedok. Sunt și nume ca Mekas și Agnes Varda, așa că eu zic că merită să le deschideți!

Iar martie s-a sfârșit cu filmarea scurtmetrajului “New World Symphony”, despre un dirijor care coordonează membri unui ansamblu, aflați, în parte, în spații diferite, prin intermediul unei tablete. E proiectul câtorva studenți de la master și finanțat de European Commission.

Codruța Irina Corocea

O primăvară bună tuturor! 1 Martie a sosit împreună cu ce-a de-a șasea scrisoare primită de la Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF. Dacă nu știați, lunar, până în iunie 2019, Codruța ne trimite câte o scrisoare în care povestește din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. Fotografiile publicate sunt semnate tot de către ea. Vă reamintim că toamna aceasta Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Februarie 2018

După mai bine de două luni de letargie și lipsă de chef care începuseră să mă îngrijoreze, mi-a revenit acel "joie de vivre" care mă împinge să fac lucruri. Am început să merg mult la teatru, mai întâi la spectacolele din școală: “12 oameni furioși” (r. Reginald Rose), ” Clasa noastră” (r. Tadeusz Slobodzianek), “Revizorul” (r. Slavă Sambriș), mi-am luat bilete la “Medea’s boys”, în regia lui Andrei Măjeri și cu fragmente din „Medeea” de Euripide. Îmi place sincronicitatea asta particulară de trăire a emoțiilor care e de ambele părți ale scenei, și nu unidirecțională, ca la film. Mi-am propus să merg la o piesă de teatru pe săptămână. Până la sfârșitul lunii mai, o să filmez la Metropolis repetițiile pentru piesa “Platonov” de Cehov, prin rocadă, cu colegii de clasă care s-au oferit voluntari. Iar sâmbătă fotografiez repetitiile la "The other door - What's wrong, why not?!" la Centrul Național al Dansului, "O noapte furtunoasă" la Unteatru, "Kepler-438b" și "Trei Generații" la Teatrul Odeon, în cadrul atelierului Walk & Shoot despre fotografia de spectacol.

La facultate urmează să filmăm cu clasa de regie un scurtmetraj de ficțiune-exterior-zi, și, până atunci, vom face exerciții de operatorie – să filmăm handheld un personaj care urcă și coboară scările, să-l urmărim și să-l păstrăm în aceeași încadratură, și altele de acest fel. La sfârșit de săptămâna sunt “Ușile deschise” la UNATC, iar cei din afară pot trage cu ochiul la repetițiile și atelierele din facultate. Dar ceea ce aștept mai mult este Festivalul de Documentar și Drepturile Omului – “One World”, unde vor fi proiecții de filme-eveniment, cum e documentarul „Suflete moarte”, realizat de regizorul chinez Wang Bing, care are peste 8 ore și e despre dictatură din China, dar și unul din ultimele documentare realizate de Jonas Mekas, „Lituania și colapsul URSS”, de 5 ore, cu interviuri filmate de Mekas în sufrageria lui. Când intri în sală e zi și când ieși e noapte – așa scrie pe pagină evenimentului.

Și că tot vine vorba despre filme lungi, am văzut la cineclubul facultății filmul regizoarei Chantal Akerman din ’75, “Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles”, mostră de cinema realizat din timpi morți, din ceea ce ar cădea, în general, la montaj, despre o femeie care face diferite treburi prin casă și care, la un moment dat, omoară un om. Miza e ca timpul real să se suprapună, în bună măsură, cu timpul cinematografic. Se joacă antistanislavskian, după Brecht, adică nu sunt climaxuri emoționale, acțiunea e dedramatizată, iar actorii nu mai trebuie să-și trăiască personajul, ci să se distanțeze (cum și Bresson își numește actorii “modele”). Tot la cineclub am văzut “Histoire(s) du cinema”, un proiect video în 8 părți al lui Jean Luc Godard, care e și despre cum funcționează memoria, iar o imagine o trage după sine pe alta, se construiește pe repetiții și supraimpresiuni și nu e, nicidecum, un film didactic (cum s-au așteptat unii din sala și apoi au fost dezamăgiți, crezând că ies doxa de cinema după vizionare), ci este despre un bărbat foarte deștept, care iubește filmul și înoată cu ușurință prin toate referințele.

Codruța Irina Corocea

Continuăm cu episodul 5 al scrisorilor semnate de Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF. Lunar, până în iunie 2019, Codruța ne trimite câte o scrisoare în care povestește din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. Fotografiile publicate sunt semnate tot de către ea. Vă reamintim că toamna aceasta Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Ianuarie 2018

Cinemaul observațional, care e știut și ca "direct cinema" sau "fly on the wall filmmaking", mizează pe gradul de autoefasare, de ștergere al autorului din film, își propune să redea realitatea cu maximul de discreție și să nu intervină asupra ei. Camera ia rolul de observator curios care vrea să țină pasul cu ceea ce se întâmplă. E anti-glamour și anti-mainstream. Dar chiar și cadrele luate în acest fel implică o selecție a ceea ce să înregistrezi și ceea ce să apară pe ecran. Deci se mai poate spune că implicația realizatorul e absentă?

În siajul acestor idei am avut de filmat un observațional despre 1 decembrie, pe care l-am montat luna asta. Al meu a fost despre relația dintre copii și arme. Am discutat observationalele în clasa. Printre cele mai interesante mi s-a părut unul care sondează raportul dintre sărbătoarea națională și consumerism și conține o serie de gag-uri (lucrători în Mc și KFC au agățate de șepci stegulețe, tipă emanând erotism din cap până în picioare poartă un brâu tradițional, tot felul de accesorii kitsch pe care e printat tricolorul și sunt vândute). Așa că semnificația sărbătorii se anulează și e văzută de colegul meu cu o sensibilitate de “camp movie”.

Am avut un proiect cu o fotografă din Cluj pentru cartea pe care urmează să o scoată. A fotografiat femei de vârste diferite ca să surprindă “the female gaze”. Cele mai reușite fotografii vor fi printate prin ceea ce se numește “gelatin silver process” (printurile sunt făcute din halogenură de argint cuprinsă într-un layer de gelatină pe hârtie pe baza de fibră, iar apoi sunt developate chimic și trecute prin trei băi – de revelator, baie de stop și fixator, care oprește procesul și dă forma finală a imaginii).

La UNATC a avut loc o retrospectivă dedicată lui Lucian Pintilie și s-au proiectat două documentare: "Fără titlu", a lui Horea Lapteș despre filmul “De ce trag clopotele, Mitică?”, urmat de un masterclass cu Horea Lapteș și Dan Nanoveanu, și “Filmare/Filmage”, realizat de Gabriel Kosuth, despre “Balanța”.

Acum sunt în sesiune, mi-au mai rămas patru examene de dat și asta îmi ocupă tot timpul. Sunt fericită că am primit un film pe care l-am căutat mult timp, “Quatre nuits d'un rêveur” a lui Robert Bresson, după “White nights” de Dostoievski. Simt că lenea îmi înăbușă ambițiile și îmi e greu să mă apuc de lucruri sau să le duc la capăt. Mă plictisesc repede.

Codruța Irina Corocea

La mulți ani, 2019! Echipa festivalului mulțumește tuturor celor care au fost alături de Câmpulung Film Fest în ultimul an: autorități locale, sponsori, parteneri, comunitate locală, voluntari, prieteni, cinefili. Fără voi toți, CFF nu ar putea exista. Vă dorim un an nou curat, plin de reușite!

Astăzi vă aducem al patrulea episod din seria corespondențelor semnate de Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF. Lunar, până în iunie 2019, Codruța ne trimite câte o scrisoare în care povestește din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. Fotografiile publicate sunt semnate tot de către ea. Vă reamintim că toamna aceasta Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Decembrie 2018

“Când văd, de exemplu, un copac frumos, nu îl privesc frumos în sine, ci frumos așa cum ar fi într-o imagine – o fotografie sau o filmare.” Mi-au rămas în cap cuvintele lui Cristi Puiu, care a venit la UNATC să țină un worskop de regie de film, care s-a lungit cam 4 ore și a fost un boost pentru toți cei din sală. A spus că nu este un drum care duce spre regie, că poți ajunge la film pornind din alte domenii, și la fel de bine poți porni cu gândul să faci film, apoi să te depărtezi și să faci altceva și să fie ok. Pentru că să faci film este și despre duritate, iar cuvintele “martor” și “martir” au aceeași origine. Toate astea s-au întâmplat în cadrul Festivalul Internațional de Film Studențesc “cineMAiubit”, despre care a fost luna mea decembrie în bună măsură. Au avut loc proiecții de scurtmetraje și Q&A-uri cu realizatorii lor, apoi am avut o săptămâna întreagă dedicată filmelor lui Radu Jude, care a și venit să vorbească cu noi după proiecția filmului “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.

L-am descoperit pe Raymond Depardon după ce am văzut “Amour”, un scurtmetraj de 10 minute alcătuit din fotografii (cum e “La Jetée” a lui Chris Marker), și în care se aude vocea lui Truffault vorbind despre ce experiență grozavă este cinéma vérité-ul. Depardon este un fotograf al agenției Magnum și regizor de film documentar care începe să mă entuziasmeze în mod particular.

Am început să lucrez la proiectul pentru examenul de imagine, pentru care trebuie să fac douăzeci de fotografii pe film care să se lege narativ, apoi să le măresc pe hârtie fotosensibilă și să le montez însoțite de muzică. Suita mea e despre un bătrân care își amintește de o iubire din tinerețe, și o să o însoțesc cu melodia cântată obsesiv de Joanna Kulig în “Cold War”, ultimul film extrem de chic al lui Paweł Pawlikowski, care e tot despre doi oameni care se întâlnesc și se despart repetat sub paravanul Războiului Rece.

Vă las în închiere cu o mică listă de 5 filme care mi-au plăcut în 2018:

Visages Villages (r. Agnes Varda) e călătoria documentaristică, în spiritul nouvelle vague, a regizoarei de 90 de ani, Agnes Varda, și a artistul vizual JR, printr-o Franță rurală, întâlnind oameni și ascultând povești, ca mai apoi să-i fotografieze și să le imprime imaginile, printr-o metodă specială, pe ziduri, la dimensiuni mari.

Roma (r. Alfonso Cuaron) – Filmul cu care Alfonso Cuaron revine în Mexic și care, pentru prima dată, ni-l arată și ca director de fotografie, e o cronică de familie urmărită timp de un an, prin ochii bonei, Cleo. Intim, candid și atent mizanscenat, filmul lui Cuaron adună evenimente mici și da impresia de țesătură densă.

Soldații, poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic) – fresh și curajos, ecranizarea liberă după romanul lui Adi Șchiop despre relația dintre un doctorant în manele și un fost pușcăriaș, arată, ca în “Turn Off the Lights”, apetența regizoarei de a lucra cu actori neprofesioniști și de a vorbi despre subiecte marginale, deschizând un drum prea puțin bătătorit în cinematografia de la noi.

The house that Jack built (r. Lars von Trier) e o meditație percutantă despre violență, în care actul criminal e văzut ca obiect artistic al unui chițibușar.

Cold war (r. Paweł Pawlikowski) - Păstrând stilistica calofilă din “Ida”, cu cadre-tablou care dau, pe alocuri, senzația de artificios, dar de o frumusețe exterioară sufocantă, noul film al lui Pawlikowski vizează povestea de iubire dintre un compozitor și o cântăreața, pe frontispiciul Cortinei de Fier.

Codruța Irina Corocea

Continuăm cu cel de-al treilea episod al scrisorilor semnate de Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF. Lunar, până în iunie 2019, Codruța ne trimite câte o scrisoare în care povestește din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. Fotografiile publicate sunt semnate tot de către ea. Vă reamintim că toamna aceasta Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

Decembrie 2018

E important să știi când nu poți duce un proiect la capăt.

Luna asta urma să filmez, cu regizoarea mea, un portret experimental despre scriitoarea Nora Iuga, în trei părți: interviul scriitoarei, înregistrarea unui dans contemporan/balet și secvențe mixed-media, cu temele arta, visul și cuplul. Ne-am uitat la „99 Years of My Life” de Marja Viitahuhta, o biografie ficționalizată, bazată pe amintirile a patru femei de vârste diferite, căutam tot felul de filme scurte în care să găsim atmosfera și emoția specifică pe care voiam să le creăm în film, am văzut scenografii din piesele lui Radu Afrim pentru partea de vizual, am vorbit despre cum i-a fotografiat Annie Leibovitz pe scriitorii Tess Gallagher și Robert Penn Warren și despre cum se simt cadențele poeziei lor în fotografiile în care apar. La fel cu Louise Bourgeois și Keith Haring – că se poate intui cine sunt și ce fac ei, doar din felul în care apar în imagini, asta pentru că Annie avea mereu în minte un concept. Dar filmul nu mai era despre Nora, și toate căutările noastre ne îndepărtau de ea, era despre noi încercând să facem un film interesant. Așa că am lăsat-o baltă.

E greu să spui cât trebuie întru-un film fără să arăți ori prea mult, pentru ca devine superfluu și redundant și dispare misterul, ori prea puțin, pentru că nu se înțelege. Cred că a face un film seamănă foarte mult cu a cânta la pian. Sau cu muzica în general. Pentru că nu contează doar partea cântată, ci și pauzele dintre note.

În “Lanterna magica”, Bergman scria că un regizor trebuie să se asigure în permanență că fiecare membru al echipei face același film. Cred că e un lucru important de păstrat în minte, pentru ca altfel se pierde unitatea filmului și pur și simplu nu iese nimic. Regizorul este un soi de liant între fiecare departament.

Am fost la un workshop de actorie de film ținut de Cristian Mungiu. M-a interesat în mod special, pentru că, deși știu niște lucruri despre „method acting” si Stanislavski, mi-e foarte greu să le spun actorilor ce caut în felul în care joacă. Și el le dă actorilor libertatea de a ajunge unde trebuie să ajungă pe calea lor. Dacă ești actor și trebuie să joci o secvență în care ești trist, și te face trist să te gândești la o fostă iubire, atunci problema ta. Atenția trebuie îndreptată către efect, nu către cauză. Dacă să te gândești la asta te face să plângi și asta trebuie să apară pe ecran, atunci e perfect. Actorii pot intra într-o stare anume pe calea lor, ceea ce e important e ceea ce se vede, adică efectul. Când un actor e pe platou, sunt implicate mai multe layere de gesturi, reacții și acțiuni; el nu trebuie să se gândească doar la ce replici urmează să spună (și e dificil să vorbești folosind cuvintele altcuiva), ci și la adevărul situației în care se afla. El trebuie să fie, nu să joace, ci să facă o acțiune specifică. Dar atunci când trebuie s-o facă de 30 de ori?

Codruța Irina Corocea

Continuăm cu cel de-al doilea episod al scrisorilor semnate de Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF. Lunar, până în iunie 2019, Codruța ne trimite câte o scrisoare în care povestește din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. Fotografiile publicate sunt semnate tot de către ea. Vă reamintim că toamna aceasta Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

BURSA DE STUDII CFF este un program de susținere a unui student la arte prin acordarea unei burse de 1500 euro, demarat de Câmpulung Film Fest, oferit de Reciclad'OR și susținut de Nicolae al Romaniei.

---

Noiembrie 2018

Prima lună de facultate a fost copleșitor de lungă și densă. Cursurile principale, așa-zis “de măiestrie”, sunt focusate pe imagine. În fiecare săptămână analizăm filme proiectate la cinematecă, pe ecran mare, și avem teme fotografice până ajungem la imaginea în mișcare. Am învățat să lucrăm pe peliculă și să developăm la școală. Ni s-au împrumutat aparate pe film și exponometre. Numărul restrâns de fotografii ne ajută să gândim cadrele mai mult, să luăm în mod conștient oarece decizii estetice. Lucrăm doar alb negru, ca să înțelegem mai grafic compoziția și lumina. Vizionăm filme și muncim cu râvnă. Avem resurse tehnice restrânse, și asta ne face, poate, mai creativi. Și cum creativitatea nu e suficientă singură, învățăm optică și sensitometrie, legată de sensibilitatea materialelor fotografice și cum reacționează pelicula impresionată de lumină.

La ateliere facem multe filme scurte – exerciții de regie – unde suntem puși să lucrăm în echipă. Și sunt importante ca prilej de a cunoaște studenții de la alte secții. Căci facultatea trebuie înțeleasă ca un context în care să cunoști oameni la fel de pasionați ca tine și cu care poți să lucrezi. Filmând, am înțeles ce zicea Faulkner prin “kill your darlings”, că uneori trebuie să renunți la cadrele cele mai iubite; nu cadre frumoase, ci cadre necesare!

Am vorbit mult despre identitatea și specificitatea cinemaului, am citit din Bordwell si Pauline Kael, am trecut de la Griffith și Epstein, la Chris Marker si Tim Burton. Dar ceea ce îmi place cel mai mult e energia asta foarte personală pe care o are facultatea: mereu e cineva care să cânte la pianul de lângă sala de proiecție, sunt coregrafi care să repete, ori actori cu foile în mână. E la fel de multă mișcare ca într-un tablou futurist.

Codruța Irina Corocea

Începând cu luna aceasta, demarăm un serial în 10 episoade, semnat de Codruţa Irina Corocea, câștigătoarea primei BURSE DE STUDII CFF, susținută de Reciclad'OR, Nicolae al Romaniei și Câmpulung Film Fest. Lunar, până în iunie 2019, Codruța ne va trimite câte o scrisoare în care va povesti din experiența primului său an academic ca studentă la UNATC I. L. Caragiale din București, dar și diferite alte gânduri legate de film, viață, tinerețe. De asemnea, fotografiile publicate sunt și vor fi semnate tot de către ea. Vă reamintim că toamna aceasta Codruța a intrat prima pe lista școlilor de film atât la București cât și la Cluj Napoca.

Octombrie 2018

“Şi totuşi, de ce vedem filme?

Un răspuns imediat ar fi: pentru că nu mai avem timp să citim şi pentru că n-am devenit încă atît de decadenţi încît să fi pierdut gustul naraţiunilor exemplare. Ne uităm la filme pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă, adesea, la originea acestei constatări.”

Asta zice Alex. Leo Şerban, pe care l-am citat prima dată la admitere.

Am ajuns la cinema pornind din zona de literatură, şi apoi a fost fotografia. Fotografiam lucruri ca să îmi amintesc, fotografia era un fel de prelungire a memoriei, pentru ceea ce mintea nu mai poate să reţină. Apoi, după ce am citit notele despre cinematograf ale lui Bresson, am văzut că vorbeşte despre o idee asemănătoare, că şi el a meditat despre forţa erectilă a ochiului, şi e înduioşător să vezi că cineva s-a gândit la un moment dat ca tine, să simţi sentimentul acesta de apartenenţă.

La intervale regulate de timp revăd un anumit filmuleţ de familie. E vorba de o aniversare. Camera se miscă de la o persoană la alta, de la un capăt al mesei la celălalt, continuu. În colţ e un bătrân care intră când şi când în cadru şi care e bunicul meu. Camera se opreşte de câteva ori asupra lui, înregistrandu-i mişcările. Vedem cum ia un pahar de pe masă, cum iese din cadru pe jumate şi intră în ceea ce numim in cinema hors-champ (adică zona din afara acelui dreptunghi care este cadrul cinematografic, ceea ce ecranul ascunde şi oferă consistenţă lumii filmate, în sensul că realitatea doar trece prin ecran, continuându-se la infinit în afara lui). Intră înapoi şi aşază o sticlă de vin pe masă. Îşi mişcă corpul fără o direcţie precisă. Acum bunicul meu nu mai e deloc, şi ăla e singurul loc în care mai palpită de viaţă. Şi ăsta e cinema-ul - o suspendare a timpului, o îngheţare a lui, în care vedem pe ecran morţi care vorbesc, ne zâmbesc, ne fac cu mâna. Şi despre asta e Camera Buffa lui Kieslowski. Cred că sunt filme despre orice situaţie, despre orice emoţie, despre mii de melanjuri de situaţii şi emoţii. Şi dacă nu sunt, le faci tu. Asta ar spune cineva care se aruncă cu capul înainte, fără să stie cât de subţire e gheaţa pe care păşeşte.

Dar până atunci, la fel cum răspunde Rainer Werner Fassbinder in Das kleine chaos, unde, după un jaf este întrebat ce va face cu banii: “I’m going to the movies!”

Codruța Irina Corocea