La încheierea unui an universitar atipic, Alexandra Grigorean și Bianca Temneanu, cele două studente câștigătoare ale Burselor de studii CFF din 2019, ne-au trimis două scrisori de la Cluj Napoca. Dacă pentru Alexandra e finalul primului an de studii, Bianca tocmai ce a absolvit cursurile Facultății de Teatru.

Bursa de studii CFF 2019 a fost susținută de Nicolae al României și #EFP și a constat în două cecuri în valoare de 1500 și 1000 de euro acordate celor două studente la arte, originare din Câmpulung Moldovenesc.

1. Alexandra

"Îmi repet în gând că aproape am terminat primul an de facultate. Sună ciudat pentru mine. Dacă nu demult stăteam pe scările facultății cu stresul admiterii sau încercam să înțeleg orarul, acum mă pregătesc pentru a doua sesiune și mi se pare greu de crezut.

A fost un an plin de schimbări, incertitudine, provocări, frică, entuziasm, dezamăgiri și chiar frustrări. Cu toate acestea, am avut destule realizări și am primit suport și înțelegere aproape tot timpul. Am avut și seri cu mai puțin somn, ca atunci când a trebuit să învăț bazele desenului digital peste noapte sau când am așteptat 4 ore pentru transformarea unei imagini 3D, ca în final să se blocheze programul și să o iau de la capăt; dar toate s-au dovedit utile și, până la urmă, m-au obligat să îmi gestionez timpul într-un mod mai eficient.

La început mă simțeam copleșită de tot ce presupune o universitate de artă, însă am descoperit aici o comunitate minunată, cu oameni talentați, creativi, dar și competitivi. Fiecare vrea să iși arate potențialul și să se exprime prin ceea ce creează, iar asta schimbă status-qvo-ul: e necesar să fii inovativ pentru a te menține la suprafață. Fiind înconjurată de atâția oameni cu idei și viziuni diferite, mă aflu mereu într-un spațiu de creație și asta mă face să-mi doresc să mă dezvolt cât mai mult. Un lucru pe care îl aud mereu e să nu te oprești din a crea, ci să faci câte ceva în fiecare zi, chiar dacă nu ai deloc inspirație; e dificil, dar absolut necesar.

Am avut posibilitatea de a explora mai multe domenii artistice tot anul. Deși în mare parte mă axez pe fotografie și procesare a imaginii, culori și compoziție, am explorat și desen tehnic, desen digital, visual storytelling prin benzi desenate sau film mut. Am realizat câteva experimente fotografice, cum ar fi procesele de decolorare la lumina soarelui sau studiul luminii în același cadru surprins în diferite etape ale zilei, așa cum făcea Claude Monet în unele serii de picturi.

Totuși, al doilea semestru nu a mers așa cum ne așteptam. Înainte exista o rutină bine definită pentru toți, dar apoi lumea s-a întors cu susul în jos. Cursurile s-au mutat online și a trebuit să ne adaptăm. Nu pot spune că am fost afectată din cauza asta. Mi-a prins bine să am mai mult timp cu mine însămi; gândesc mai ușor și lucrez mai bine când sunt singură. Mă trezesc cu 10 minute înainte de începerea cursurilor, dar un lucru mai puțin avantajos e că asociez "acasă" cu relaxarea, deci uneori îmi e greu să încep chiar și cele mai simple task-uri.

Instrumentele de lucru au rămas aceleași: aparatul foto, hârtia, cărbunele și laptopul cu suita Adobe. Cât despre temele de atelier, semestrul acesta au fost axate pe realitate, pe modul în care cooperăm cu situația actuală. Unele teme presupuneau realizarea autoportretelor, altele erau teoretice, ca "organizarea" unui vernisaj, de la alegerea temei și a locului ipotetic, până la realizarea propriu-zisă a colecției de fotografii. Recuzita și spațiul de lucru au fost limitate de izolare — un fel de constrângere a posibilității, dar nu a creativității. Cred că de aici am învățat cel mai bine cum să ne adaptăm, cum să facem fotografii și filme într-un spațiu mai restrâns, cum să privim mai atent în jur pentru a maximiza potențialul unui loc.

Lucrurile încep să prindă contur, dar știu că mai am foarte mult de învățat și că acesta e doar începutul."

2. Bianca

13 iunie 2020

"Nu mai țin minte mare lucru. Am impresia că scriu dintr-un vid și nu m-am mai ridicat de pe scaunul ăsta de câteva luni de zile.

Era final de iarnă și noi eram împărțiți între repetițiile la două spectacole: Bucătăria, în regia lui Tudor Lucanu și Povești corecte politic de speriat copii, regizat de Andrea Gavriliu. Acesta din urmă a ieșit primul la public. A avut premiera pe 2 martie, într-o zi de luni, în Stanca, sala din spatele Facultății de litere. Capacitatea de 80 de locuri a sălii a fost depășită. Țin minte pregătirile dinaintea spectacolului, încălzirea, ultimele indicații ale Andreei. Eram emoționați și încinși de căldura emanată de reflectoare. Era primul nostru spectacol coregrafic. Am trăit împreună fiecare moment, pentru că atunci când nu jucam, deveneam și noi, de pe margine, spectatorii colegilor noștri. După premieră, cred că am mers la bere, nu mai țin minte. În mod tradițional asta am fi făcut, deci am să spun că am mers cu toții la bere, am dezbătut detalii din spectacol, am râs excesiv din cauza oboselii, apoi ne-am lăsat pradă acesteia și am plecat, unul câte unul, spre casă. Mai aveam un „prag”, a doua premieră, după care ne erau promise câteva zile libere, căci renunțaserăm la vacanța intersemestrială ca să putem acoperi tot ce ne-am propus să facem.

Am reluat repetițiile la Bucătăria, decorul era aproape gata și s-a stabilit data premierei: 16 martie. Mai erau doar câteva zile și începeam să simt cum creștea presiunea, cum se acumulau energiile la repetiții ca într-o albie, cum deveneam din ce în ce mai tăcuți, pregătindu-ne.

Cinci zile până la premieră. Suntem înștiințați că se închide facultatea pentru o perioadă estimativă de două săptămâni. M-am întors la Câmpulung cu un bagaj mic. Un prilej bun ca să mă apuc de licență.

Am început să ne întâlnim cu profesorii online, ni s-a sugerat să găsim modalități prin care să facem ceva de acasă. Am început să ne jucăm cu camerele video, să ne filmăm zicând monoloage, unii mai îndrăzneți au propus chiar scurte filmulețe artistice, pentru care au făcut regia, filmările, montajul.

Nu mai facem musical-ul Chicago, la care visam de aproape un an. Bucătăria nu se mai joacă. Gala de absolvire a fost înlocuită de o hologramă: Galactoria 2020, online. Timp de patru zile, am difuzat înregistrări video ale spectacolelor construite în timpul facultății. Am făcut un fel de Chicago, de acasă. One-man show-urile s-au transformat în scurtmetraje. Câțiva colegi au jucat live, din casele lor. În mod normal, Galactoria ar fi fost evenimentul principal al nostru, studenții din ultimul an. Am fi jucat zi de zi, timp de o săptămână, am fi avut invitați și seri de întâlniri culturale, conferințe și workshop-uri și nopți nedormite, toate reunite într-un festival care ar fi putut prilejui deschideri către lumea profesională, activă a teatrului din România.

Nu mai țin minte mare lucru. Am stat pe scaun, ca acum și am privit succesiuni de imagini pe micul ecran, vedeam frânturi din spectacolele noastre, închideam ochii și retrăiam emoțiile acelor momente, fără a avea posibilitatea să le împărtășesc, să le fructific în nici un fel. Tradiția s-a rupt, nu am mai ieșit la bere.

Ne-am luat rămas-bun online de la Profu’ și de la Profa și de la asistenții lor, și ei părinți ai noștri: Cami, Tudor, Cipri. Nu am zornăit tichiile de bufoni, asemeni tuturor generațiilor dinaintea noastră...

Licența e gata. Școala s-a terminat. Micul bagaj e gata din nou.

A trecut perioada estimativă de două săptămâni? Nu mai țin minte mare lucru."